Revolta fiinţei

Când nu ascultăm ce simţim ne despărţim pe drumul vieţii. Ne rupem în trei persoane diferite, ne revoltăm una împotriva celeilalte.

Atâtea şi atâtea conflicte interioare, lupte între noi, răni psihologice şi niciun rezultat, decât durere fără grai. Cineva spune ceva, altcineva face altceva, comportamentul rezultat este altul şi nimic concludent în final, probabil decât certuri ce vor duce la deteriorare.

Încercăm să reconciliăm, să reunim ce-am pierdut, cu tot cu umbrele mahmure pierdute pe drum şi înghiţite de soarele dimineţii reci.

Dar ce facem în final ? Ne revoltăm asupra nimicului, devenim posesivi, ne luptăm pentru cine iubim şi pierdem. Asta facem . Ne revoltăm asupra reconcilierei şi pierdem.Greşim zi de zi, pierdem, suntem posesivi si interpretăm greşit, gustăm din anxietatea cafelei.

Încercăm să dăm la o parte ce ne strică, să-l distrugem, dar ce se întâmplă ? Nici noi nu ştim şi nu înţelegem.

Iar ne despăţim pe cărare.

Vom reuşi să ne unim ?

Advertisements

Pereţii albi de ceaţă

Pereţii albi de ceaţă respiră

neîncrederea ce-mi sublimează ameţirea

de după coşmarul din lumea reală.

Egoismul, posesivitatea şi singurătatea

ce înghit gândurile mele, mă orbesc

şi ajung la amnezie, adică de unde am plecat.

Primii paşi facuţi, primele gânduri pierdute

în gol, degeaba fac ce fac, eşuez.

Suflet de trandafir

Dimineaţa când mă trezesc şi mă arunc în golul reflexiei din cafea, îmi beau dragostea din inima mahmură de la bătura ochilor tăi pierduţi în ai mei. Cuvinte risipite în sufletul meu de trandafir, se pierd în ziua de 13.  Mă aşez şi încerc să privesc prezentul cum se transformă.

Ceaţa albă de lumină mă învăluie în inima ta, îmi petrec cuvintele lângă nimicul meu.

După sărutul rece cu ceaţa albă, îmbrătişez aerul din jurul meu, îmbrăţişez singurătatea, şi pe tine din sufletul meu de trandafir. Inima mi se zbate spasmodic în lanţurile de oameni din jurul meu, curg picături…

Oftez după atâta stres şi oboseală, răsuflu după atâta chin, închid ochii şi încep să visez coşmarul ce mi-a crustat inima cu cioburi încinse pe gril.

Deschid ochii pierduţi din întuneric, privesc aerul îngheţat din jurul meu şi îmi pierd sentimentele în sufletul tău.

Am ajuns la interiorizare, la închiderea sufletului meu în închisoarea de sentimente. Mă rătăcesc printre cuvinte cautându-te pe tine. Sunt prizonier în gol.

Concluzia este că am fost orbit de necazul meu, orbit de trecutul îngrozitor în care am fost închis atâta şi atâta timp, mă vor aştepta lucruri mai grele dar sunt gata sa le înfrunt. Nu mă voi mai lăsa vreodată orbit de aşa ceva pentru a face din nou paşi greşiţi, ţin la persoana pe care o iubesc.

Sfâşit.

Proces de descompunere.

Sunt în proces de descompunere, gândurile mi se dilată, reacţiile mele iau o turnură greşită. Mă evapor în cafeaua rece de dimineaţă şi riduri în inima singuratică şi mahmură îmi rămân. Mi-am pierdut şoaptele în reflexiile cioburilor din lacrimile mele.

Masochism:

Sfârşit de geneză

 

Noi stim ca unu ori unu fac unu,
dar un inorog ori o para
nu stim cât face.
Stim ca cinci fara patru fac unu,
dar un nor fara o corabie
nu stim cât face.
Stim, noi stim ca opt
impartit la opt fac unu,
dar un munte impartit la o capra
nu stim cât face.
Stim ca unu plus unu fac doi,
dar eu si cu tine,
nu stim, vai, nu stim cât facem.
Numai tu si cu mine 
inmultiti si impartiti
adunati si scazuti
raminem aceiasi...

Pieri din mintea mea !
Revino-mi în inima !

Nichita Stănescu.

Prin procesul în care am luat naştere sfârşesc în negura păcatelor mele. Sfârşit de geneză.